Îmi propun mereu să scriu mai des pe blog, însă realitatea bate filmul. Iar realitatea noastră este una absolut tumultoasă odată cu venirea…zăpezii 
Cu toate astea nu mă las și am să vă povestesc despre tăcere.
Când eram în Piracanga, frumoasa Wow, Mamica! îmi povestea despre un exercițiu, pe care ea îl mai făcuse: acela de a tăcea pentru o zi, 2 sau 3. Interesant și provocator, am spus. Eram hotărâtă să îl încerc, dar am plecat de acolo mult prea repede și nu am mai apucat să-l fac.
De ceva vreme mă tot gândesc la exercițiul ăsta. Cunoscându-mă, îmi dau seama cât îmi va fi de greu să tac. Prietenii știu de ce, aș adăuga Însă exact asta este provocarea maximă, nu?
Pe vremea când mai mergeam la birou (că de ceva vreme tot pe acasă stau ), Sabin mi-a spus într-o zi că vorbesc prea mult și că nu răspund direct întrebărilor pe care le primesc ci povestesc ce s-a întâmplat de la 1900 încoace. Atunci m-am bosumflat, dar ulterior i-am dat dreptate. Mă surprindeam de multe ori oferind răspunsuri foarte detaliate, pe care cei cu care vorbeam nici nu mi le cereau. Am început să mă observ mai atent și să corectez pornirile astea vorbărețe. Uneori terminam conversațiile cu sentimentul că am vorbit prea mult și de prea puține ori tăceam Atunci îmi spuneam că Sabin este defect, nu eu, evident .
De câteva luni, o văd pe Nadia tot mai vorbăreață. Primul impuls este să o completez la fiecare vorbă pe care o spune. Apoi îmi dau seama că de multe ori nu are nevoie de cuvintele mele și atunci îmi amintesc de vorbele lui Sabin și aleg să tac. Dar alteori ratez momentul și “mă trezesc vorbind”, lucru care mă enervează. Și la capitolul întrebărilor exersez de cel puțin 1 an. Începe încet, încet să îmi iasă schema.
Dar de unde toată povestea asta? Din interacțiunile cu propriul meu copil, cel mare deocamdată, și cu alți copii și părinții aferenți. Când mergem în parc sau în vizite, când îi avem pe bunici în casă observ cât de greu ne este nouă, oamenilor mari, să tăcem. Avem mai mereu tendința să le spunem copiilor ce să facă, ce să simtă, cum să facă, până unde să meargă, cum să coloreze, și multe altele.
M-am întrebat de multe ori de ce fac asta? Am observat că uneori o fac pentru că știu (sau cred că știu) eu mai bine decât copilul cum merge treaba, alteori pentru a-mi satisface nevoia de a-i arăta ce știu, alteori că nu pot tăcea, pur și simplu. De unde vin toate aceste porniri? Din trecutul meu, din copilăria mea, din dorințele mele care deși erau exprimate clar nu erau respectate, din interdicțiile de genul “nu ai voie să vorbești decât atunci când…” auzite des în școală, acasă sau pe stradă.
Rezultatul a fost că am ajuns să vorbesc prea mult. Dar până aici și acum! Am vorbit suficient din momentul în care mi-am acordat singură libertatea de a vorbi. Acum aleg să tac, pentru binele meu și mai ales al copiilor mei. Văd că Nadia ajunge la etapa aceea din viață când are nevoie să experimenteze, să vadă și să simtă cu ochii și corpul ei că un cuțit taie, că lumânarea aprinsă arde, că zăpada este rece, că mersul cu prosopul pe cap poate duce la căzături. Așa că o las pe Nadia să ia cât mai multe decizii “pe barba ei”, unele legate chiar și de siguranța și securitatea ei.
Eu cred că așa îi dau libertatea de a “testa” viața, ajutând-o în felul ăsta să capete încredere în sine, indiferent de ce alegeri face.
Vă provoc la o introspecție. Alegeți să vorbiți sau să tăceți atunci când sunteți cu copiii voștri? Le spuneți la tot pasul ce să facă, pe unde să meargă, cum să se joace, cum să se dea pe tobogan? Dacă ați fi în locul lor, cum v-ați simți în fața atâtor indicații?
Eu m-aș enerva, așa că aleg să tac mai mult și să vorbesc mai puțin. “Tăcerea e de aur!” zic și eu.