Viața de părinte este puțin … mai mult…fascinantă. Asta mai ales dacă alegi să stai cu copiii. Îi poți vedea cum evoluează, ce idei au de a ucide plictiseala, cum își fac prieteni noi, cum îi analizează pe adulți, cunoscuți sau străini, vorbitori de limba lor nativă sau nu.
Fiecare dintre noi cred că a avut un moment în copilărie când a simțit acel momnet de “gata, mă duc la casa mea”.
Fii-mea mi-a retezat-o brusc într-o zi pe când nu împlinise 5 ani, spunându-mi, senină ca o zi cu soare: “Mama, să știi că eu o să plec la casa mea, care va fi departe de a ta. Dar nu te speria, am să te chem din când în când în vizită.” ….ȘAH MAT mama!
Acum și ea și Horia vor să stăm în același cartier, pentru ca noi să putem merge la casele lor, pe când ei înșiși vor fi părinți, pentru a le supraveghea copiii în serile în care ies afară cu prietenii…. ȘAH MAT mama & tata!
Când eram la Valea-Dacilor, satul constănțean în care am trăit primii 18 ani, și mă supăram cu Mamaie sau Tataie, pentru că ai mei erau în câmpul muncii CFR-iste, în ture de zi și noapte, fugeam la Casa mea. Era făcută din glugi de porumb. Acolo era Universul, cu masa, pat, pături, bucătărie, păpuși, cărți, caiete, creioane colorate și alte jucării. Eram aproape toata vara și toamna plină de mătase de porumb în păr și al naibii de fericită că am locul meu, casa mea, unde fac ce vreau.
Ulterior, pe când eram la liceu visam cum o să locuiesc într-un mare oraș, binențeles capitala, într-o garsonieră și vizualizam ca moment de maximă independență deschiderea ușii cu cheia. Era portalul spre lumea aceea mare, către care mă trimiteau ai mei părinți mai degrabă prin amenințări decât prin încurajări. Binențeles, am trăit acel moment cu imensă bucurie pe finalul facultății de-abia. Iar după încă câțiva ani și alte experiențe am zis că viața la bloc nu e pentru mine.
Acum, pribegim prin lume cum ar spune unele voci. Pentru ce? De ce? În căutarea a ce?
Pentru a experimenta împreună cu copiii diverse stări, locuri, culturi, moduri de a trăi pentru ca apoi a putea alege în cunoștință de cauză.
De câteva zile, Nadia, Horia și prietenii lor de pe plajă construiesc case . Le fac din frunze de palmieri și le împodobesc cu flori de plastic aruncate de valurile oceanului pe plajă. Au făcut bucătărie, și-au adus chiar și o sticlă cu apă și gustări.
Nu le pasă că în câteva ore vine fluxul și dispare totul. O iau de la capăt cu aceeași perseverență și cu o dorință de mai bine. După fiecare casă, vin acasă și desenează o nouă versiune, iar după prânz sau dimineața următoare se apucă iar de treabă.
Horia ne-a spus deja că își dorește o casă în copac unde își va întinde toate lego-urile fără să le mai strângă niciodată. Le vrea întinse pe toate ca să își găsească mai repede piesele de care are nevoie. Cred că l-am terorizat cu strânsul lor, e clar.
E bine să ne plimbăm, să căutăm, să vedem, să simțim, însă e la fel de bine să avem un cuib, pe care să îl construim împreună, să îl aranjăm cum și de câte ori dorim. El deja a prins o formă. Urmează găsirea locului, oamenilor din preajmă și continuarea…
Orice alegem este perfect exact pentru moment X al vieților noastre. Nimic nu se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu decât este destinat să se întâmple. Și asta pentru că sunt lecții de viață care ne arată drumul, calea, rostul a ceea ce e în jurul nostru și mai ales în sufletul nostru.
The post La casa ta sau pribeag prin lume appeared first on Dobreștii.